A XI-a poruncă, de Ion Minulescu

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...

miercuri, 16 martie 2011

Din înţelepciunea lui George Constanza

Cel mai necinstit lucru, în viaţă, este modul în care aceasta se termină. Adică, ce vreau să zic... viaţa e grea. Şi-ţi cam ocupă tot timpul. Ce capeţi la sfârşitul ei? O moarte. Asta ce-i, un bonus? 

Eu cred că ciclul vieţii e de-a-ndărătelea. Ar trebui întâi să mori, să te dai la o parte. 

Apoi să mergi să locuieşti într-un azil de bătrâni. Eşti dat afară de acolo pe motiv că eşti prea sănătos, te duci, îţi iei pensia, apoi, când începi să lucrezi, primeşti un ceas de aur în prima zi de lucru. 

Munceşti patruzeci de ani până când devii suficient de tânăr ca să te bucuri de pensionare. 

Te-apuci de băut, mergi la bairame, şi eşti gata pentru liceu. Mergi apoi în şcoala primară, devii un copil, te joci, n-ai nicio responsabilitate, devii bebeluş, apoi şi mai mult, îţi petreci ultimele nouă luni plutind cu toate facilităţile cum ar fi încălzire centrală, băi, room service, după care termini totul într-un orgasm!! Amin. 

marți, 15 martie 2011

Casa celor 1000 de oglinzi

Cu mult timp în urmă, într-un sătuc, se găsea un loc cunoscut drept "Casa celor 1000 de oglinzi". Un căţeluş mititel, vesel din fire, aflând de acest loc, s-a hotărât să-l viziteze. Când a ajuns, sărea fericit pe scări şi a intrat în casă. S-a uitat pe hol cu urechiuşele late şi dând din coadă. 
             
Spre marea sa surpriză, s-a trezit privind la alţi 1000 de căţeluşi fericiţi, care dădeau din coadă ca şi el. A zâmbit, şi a primit înapoi 1000 de zâmbete, la fel de calde şi prietenoase. Când a plecat, s-a gândit: "Este un loc minunat. Mă voi întoarce să-l vizitez!". 

În acelaşi sat, alt câine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotărât şi el să viziteze casa. A urcat cu greu scările, cu coada între picioare, şi capul lăsat. 

                   
Când a văzut 1000 de câini neprietenoşi uitându-se la el, s-a speriat şi s-a zbârlit pe spate, mârâind. Când ceilaţi 1000 de câini au început şi ei să mârâie, a fugit speriat. Odată ieşit afară, s-a gândit: "E un loc îngrozitor, nu mă mai întorc acolo niciodată". 

                   
Toate chipurile sunt oglinzi. Ce fel de reflexie vezi pe chipurile celor pe care-i întalneşti ?

din folclorul japonez

luni, 14 martie 2011

Poveste cu tâlc



Era odată un bărbat care şedea la marginea unei oaze la intrarea unei cetăţi din Orientul Mijlociu. Un tânăr se apropie într-o bună zi şi îl întrebă:
- Nu am mai fost niciodată pe aici. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?


Bătrânul îi răspunse printr-o întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?


- Egoişti şi răi. De aceea mă bucur că am putut pleca de acolo.


- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.


Puţin după aceea, un alt tânăr se apropie de omul nostru şi îi puse aceeaşi întrebare:
- Abia am sosit în acest ţinut. Cum sunt locuitorii acestei cetăţi?


Omul nostru răspunse cu aceeaşi întrebare:
- Cum erau locuitorii cetăţii de unde vii?


- Erau buni, mărinimoşi, primitori, cinstiţi. Aveam mulţi prieteni acolo şi cu greu i-am părăsit.


- Aşa sunt şi locuitorii acestei cetăţi, răspunse bătrânul.


Un neguţător care îşi aducea pe acolo cămilele la adăpat auzise aceste convorbiri şi pe când cel de-al doilea tânăr se îndepărta, se întoarse spre bătrân şi îi zise cu reproş:
- Cum poţi să dai două răspunsuri cu totul diferite la una şi aceeasi întrebare pe care ţi-o adresează două persoane?


- Fiule, fiecare poartă lumea sa în propria-i inimă. Acela care nu a găsit nimic bun în trecut nu va găsi nici aici nimic bun. Dimpotrivă, acela care a avut şi în alt oraş prieteni va găsi şi aici tovarăşi credincioşi şi de încredere. Pentru că, vezi tu, oamenii nu sunt altceva decât ceea ce ştim noi să găsim în ei. 

sâmbătă, 12 martie 2011

Despre mine, despre tine, despre noi

Este ceva în legătură cu oamenii aceştia care mă nelinişteşte. Şi aceasta fiindcă, necunoscând tradiţiile ţării noastre, neînţelegând sensul adevarat al imnului nostru naţional, nereuşind să discearnă binele de rău, depind de judecata şi abilităţile celor din jurul lor. Ei au devenit plini de sine şi egoişti deoarece toţi se tem de autoritatea lor, îi linguşesc şi se prosternează la picioarele lor spunând: `Da, Înălţimea Voastră! Nu, Luminăţia Voastră! Desigur, Domnia Voastră, sunt perfect de acord!`
    
Nevoia dominaţiei fizice duce la un fel de competiţie care ne afectează toate aspectele vieţii. Afectează relaţiile dintre iubiţi şi dintre superputeri, dintre fraţi şi dintre rase, dintre clase şi dintre sexe. Acest lucru tulbură tendinţa naturală spre armonie între naţiuni şi între prieteni. Aceeaşi energie care a trimis nave de război în Golful Persic a trimis şi soldaţi în Vietnam şi cruciaţi în Palestina. Energia care a separat familia lui Romeo de cea a Julietei este aceeaşi energie care divizează familia soţului de culoare de cea a soţiei albe. Energia care l-a stârnit pe Lee Harvey Oswald împotriva lui John Kennedy este aceeaşi energie care l-a instigat pe Cain împotriva lui Abel. Fraţii şi surorile se ceartă pentru acelaşi motiv pentru care intră în conflict corporaţiile - caută să-şi exercite puterea unul asupra celuilalt.
   
Percepţia prin intermediul căreia puterea apare ca fiind exterioară a influenţat şi relaţiile economice. Capacitatea de a controla economiile naţiunilor şi ale comunităţilor şi capaciatetea de a controla economia trans-naţională a lumii este concentrată în mâinile câtorva oameni. Pentru a proteja muncitorii de aceşti oameni, am creat sindicatele. Pentru a proteja consumatorii, am creat birocraţia din administraţie. Pentru a-i proteja pe săraci, am creat sistemele de protecţie socială. Este o materializare perfectă a percepţiei noastre despre putere - ca bun al celor puţini, cei mulţi fiind victimele ei. Banii sunt un simbol al puterii exterioare. 

Cei cu mulţi bani au şi capacitatea de a controla mediul şi pe cei care trăiesc în el, iar cei cu bani puţini nu au aceasta posibilitate (scăderea pensiilor şi salariilor şi a altor ajutoare - făcându-ne astfel mai temători şi creându-se de fapt o criză de isterie şi nu una financiară). Banii sunt dobândiţi, pierduţi, furaţi, moşteniţi şi râvniţi. Educaţia, statutul social, celebritatea şi bunurile posedate - dacă sunt sursa unei siguranţe sporite pentru noi - reprezintă simboluri ale puterii externe. Ceea ce ne temem să pierdem - un cămin, o maşina, un corp atrăgător, o minte ageră, un crez - reprezintă un simbol al puterii exterioare. Lucrurile de care ne temem sunt cele care ne sporesc vulnerabilitatea.
   
Oricine îşi poate da seama, şi nu doar din emisiunile de ştiri sau ziarele avide de senzaţional, ci şi din nenumaratele noastre suferinţe ca indivizi şi ca specie, că puterea exterioară atrage după sine durere, violenţă şi distrugere. În acest mod am evoluat până acum şi asta lăsăm în urmă.
   
Puterea autentică îşi are rădăcinile în cel mai lăuntric punct al fiinţei noastre. Puterea autentică nu poate fi cumpărată, moştenită sau adunată. O persoană care deţine cu adevărat această putere este incapabilă de a transforma un alt om în victimă.
   
Criza este o iluzie la fel ca şi lumea banilor pe care noi am creat-o. Lipsa banilor din ecuaţie ar rezolva necunoscutele lumii adevărate. Acestea sunt adevărata revoluţie, adevăratul razboi mondial, ale căror arme vor fi: 
- ignoranţa şi nepăsarea;
- refuzarea de a mai munci pentru nişte hârtii sau bucăţi de metal, numite iluzoriu, bani; 
- refuzarea de a mai cumpăra;
- refuzarea de a mai plati taxe, impozite, etc;
- refuzarea a tot ce are legătura cu lumea banilor.

Astfel cei mulţi - deţinătorii puterii exterioare - vor deveni mai puţini şi cei puţini - noi, cei care ne dorim pace şi bunăstare - vom deveni mai mulţi, sau altfel spus cei normali (ei) vor deveni nebuni, iar cei nebuni (noi) vom deveni normali. Nu trebuie să luptăm pentru dreptate, căci lupta înseamnă violenţă , dreptatea vine de la sine dacă acţionăm într-u dreptate şi nu ne lăsăm călcaţi în picioare de cei care, în curând, nu vor mai fi. Singura luptă pe care o purtăm este cu noi înşine. Luptam pentru a deveni fiinţe pline de lumină şi iubire.
   
Să nu uitam că suntem români, să nu uităm că suntem urmaşi ai dacilor şi mai presus de atât, sa ne amintim că suntem îngeri umani, locuitori ai Planetei Pământ, mama noastră, şi copii ai Tatălui Nostru, Universul Cel Minunat.



miercuri, 9 martie 2011

Duşmanul este prietenul meu cel mai bun

Un prieten e cineva care e liber să fie de acord sau să nu fie de acord. Un prieten îţi va vorbi conform cu adevărul. S-ar putea ca el să perceapă situaţia corect sau incorect, dar lui nu-i este frică să-ţi spună ce gândeşte. Un prieten spune adevărul şi apoi îţi aminteşte că eşti liber să faci propria ta alegere.


Aceasta este iubire în acţiune. Un prieten te iubeşte în mod egal şi când îţi spune „da” şi când îţi spune „nu”. El nu se reţine de la a-ţi da sfaturi şi nici nu încearcă să-şi impună propria părere.


Un prieten doreşte să fie de ajutor. El te tratează cu respect şi demnitate şi îţi spune adevărul. Nu poţi fi prieten dacă nu eşti dispus să spui adevărul. Asta nu înseamnă că ai dreptate. A avea dreptate şi a fi onest nu sunt în mod necesar unul şi acelaşi lucru.
           
Când eşti onest, dai maximum din ce poţi da în starea de conştientă în care te afli. Asta e tot ce se poate aştepta de la tine. Că sfatul tău este bun sau rău este irelevant. Dar onestitatea singură nu e suficientă.
            
Onestitatea şi smerenia trebuie să meargă mână în mână.
            
Smerenia ta îi spune aproapelui tău: „Aşa văd eu lucrurile. S-ar putea să am dreptate şi s-ar putea să mă şi înşel. Tu cum le vezi? La urma urmei, tu eşti cel care trebuie să facă alegerea.”
            
O persoană smerită ştie unde să se oprească. Ea nu încearcă niciodată să uzurpe dreptul şi responsabilitatea altuia de a-şi lua propriile hotărâri, întrucât cauţi mereu să fii în consens, ai rareori experienţa iubirii fără condiţii. Consensul este suprema condiţie şi, prin urmare, suprema codependenţă sau complicitate. El spune: „Dacă ego-ul tău şi ego-ul meu sunt de acord, eu te voi sprijini.”
            
Când două ego-uri sunt în consens ar trebui să fii prudent, căci este în natura ego-ului să separe, să divizeze, să se afle în conflict cu alte ego-uri. Aşa că, atunci când două ego-uri sunt în consens, poţi fi sigur că ele se solidarizează pentru a se opune altui ego.
Acesta nu este un consens autentic, ci o alianţă temporară. De îndată ce duşmanul comun este învins, alianţa încetează să mai servească unui scop şi flecare ego se întoarce la propriul său program.
            
Căutarea iubirii în cadrul consensului nu este o mutare foarte înţeleaptă. Ea îţi va aduce, inevitabil, o dezamăgire. Ai face mai bine să cauţi iubirea în disensiune. Adu-ţi aminte că v-am spus: „Iubeşte pe duşmanul tău.” N-am spus asta ca să vă şochez sau ca să vă pun în dificultate. Am spus asta pentru câteva motive importante. Mai întâi, ţi-e uşor să-ţi iubeşti prietenul. De cele mai multe ori prietenul este de acord cu tine şi te sprijină. Prin urmare, nu este greu să-l iubeşti.

Dar duşmanul nu e de acord cu tine. El crede că nu ai dreptate, că greşeşti. El îţi vede slăbiciunile şi va face tot ce-i stă în putinţă ca să le exploateze. Dacă ai un punct slab, poţi fi sigur că el îl vede. Pe scurt, duşmanul tău nu e dispus să-ţi ofere circumstanţe atenuante. Prin urmare, el este cel mai bun învăţător al tău. Duşmanul îţi reflectă, ca o oglindă, tot ce nu-ţi place la tine însuţi. Îţi arată exact unde se află fricile şi nesiguranţele tale.
            
Dacă asculţi ceea ce îţi spune duşmanul tău, vei şti exact unde trebuie să faci corecţia în tine însuţi.
            
Numai cine ţi se opune în felul acesta poate fi un învăţător atât de eficient.
           
 De ce spun „iubeşte-l” pe duşmanul tău? îţi spun asta pentru că, dacă nu îl iubeşti, nu vei aprecia darul pe care el ţi-l aduce.
            
Nimeni nu poate trece prin viaţă fără aliaţi şi fără adversari, deopotrivă. Un bun aliat este dispus să ţi se opună. Iar un bun adversar este cel mai bun aliat. Învăţând să-ţi iubeşti duşmanul, îţi demonstrezi bunăvoinţa de a te uita la toate locurile întunecate din mintea ta. Duşmanul tău este, pur şi simplu, o oglindă în care te uiţi până când - încet, încet - chipul supărat pe care îl zăreşti îţi zâmbeşte.
            
Ca să te împaci cu duşmanii tăi, trebuie să înveţi să vezi atât prin ochii lor, cât şi prin propriii tăi ochi. Atunci vei dezvolta compasiunea şi vei trece dincolo de conflict. Reţine, nu trebuie să fii de acord cu duşmanii tăi, ca să te împaci cu ei. Dar trebuie să înveţi să-i iubeşti.
           
Pacea nu vine prin consensul ego-urilor, pentru că ego-urilor le este imposibil să fie în consens. Pacea vine când iubirea şi respectul reciproc sunt prezente. Când iubirea este prezentă, duşmanul devine un prieten căruia nu îi este frică să fie în disensiune cu tine. Nu îl goneşti din inima ta, doar pentru că vede lucrurile diferit de tine, ci asculţi cu atenţie ce are de spus. Când îţi asculţi duşmanul la fel cum ţi-ai asculta prietenul, nu ego-ul tău e cel care ascultă.
            
Spiritul dinăuntrul tău ascultă Spiritul dinăuntrul său.
            
Cauza oricărui conflict uman este una simplă: fiecare parte o dezumanizează pe cealaltă. Fiecare o vede pe cealaltă mai puţin vrednică şi mai puţin valoroasă. Atâta vreme cât fiecare dintre părţi o percepe pe cealaltă în felul acesta, chiar şi cele mai simple detalii nu pot fi negociate. Dar dacă fiecare parte o să se manifeste faţă de cealaltă cu o atitudine plină de respect şi acceptare, chiar şi detaliile dificile vor fi rezolvate.
            
Miracolele vin din iubire. Soluţiile care vin din minţi iubitoare sunt fără limite. Disponibilitatea de a iubi - de a considera că suntem egali - este esenţa ce susţine înfăptuirile tuturor miracolelor.
            
Dintr-o diversitate de opinii apare acea opinie care îl cinsteşte pe fiecare în parte. Dar această opinie nu va fi accesibilă până când fiecare om în parte nu a fost auzit. Treaba voastră, prieteni, este să daţi fiecărei persoane şansa de a fi auzit aşa cum trebuie.