A XI-a poruncă, de Ion Minulescu

Iar când, cu ochii spre cer,
Te-ntrebi ce-ai putea să mai faci,
Ascultă, priveşte şi taci!...
Din braţe fă-ţi aripi de fier
Şi zboară cu ele spre cer!...

joi, 7 iulie 2011

Suferinţa este necesară pentru a ajunge la Lumină?

Unii spun că pentru a ajunge la Dumnezeu trebuie să suferi. Alţii sunt de părere că trebuie să renunţi la cele lumeşti şi să le alegi pe cele Dumnezeieşti. Alţii spun că singura cale de a ajunge la Dumnezeu este iubirea. Alţii că... Dar ce spui tu?

Ce alegi? Prima categorie, a doua... Până la urmă toate categoriile au dreptate şi ajung la Dumnezeu. De ce? Pentru că au ales, iar ceea ce au ales reprezintă pentru ei credinţa lor. Cel ce crede in Mine are viaţă veşnică, scie undeva în Biblie. Iar pronumele "Mine" îl reprezintă pe Iisus. Ce mai spunea El? Că va veni în inimile noastre. Deci El va fi în noi şi atunci pronumele "Mine" este El şi suntem şi Noi. Atunci se poate spune: Cel ce crede în Mine (Iisus) are viaţă veşnică, sau: cel ce crede în Mine (numele fiecăruia dintre noi) are viaţă veşnică. Atâta timp cât crezi în tine şi în credinţa ta totul este posibil. Atâta timp cât acel TINE vine din Iubire (inimă) şi nu încalcă libertatea altuia, atunci Drumul Tău se indreaptă spre Lumină.

De ce toate religiile lumii sunt diferite şi totuşi au aceeaşi Direcţie? De ce fiecare dintre noi suntem diferiţi şi de fapt aceiaşi. De ce fiecare dintre noi avem credinţe diferite ce fac parte din acelaşi Manual dar au capitole diferite? De ce vor unii să mă creadă nebun când eu ştiu asta? De ce vor unii să-i convingă pe alţii că religia lor este mai bună decat a lor? De ce vor unii să distrugă ce au creat alţii, în loc să clădească peste? De ce vor unii să aleagă suferinţa în schimbul bucuriei? De ce vor unii să aleagă bucuria în locul suferinţei?

Oare nu toate au aceeaşi sursă? Bucuria şi suferinţa sunt elemente duale, la fel ca şi zi-noapte, alb-negru, masculin-feminin etc. Atunci să păstrăm dualitatea dar să avem aceeaşi sursă. Să spunem că, astăzi, afară este cer senin şi hotărâm să ieşim la plimbare. Cum suntem noi? Majoritatea, probabil, suntem bucuroşi, trăim un sentiment de fericire. Mâine însă, plouă şi fulgeră. Cum suntem noi? Marea majoritate probabil că stă ascunsă în casă, iar dacă nu, fuge spre cel mai apropiat adăpost. Trăieşte un sentiment de tristreţe. Poimâine cum eşti, ce alegi? Indiferent ce va fi, ce hotărâre iei?

Şi ploaia şi vântul şi fulgerul şi grindina şi binele şi răul şi urâtul şi frumosul fac parte din aceeaşi poveste. Ce te opreşte să vezi în toate binele şi să le iubeşti pe toate? Răspunsul e la tine. Alegerea îţi aparţine. Stânga sau dreapta? Iubirea sau frica? Fericirea sau suferinţa?

Când am trecut ultima dată pe la psiholog, afară ploua cu găleata şi bătea vântul. Am intrat în cabinet, am completat nişte foi, am scris testul psiho şi l-am luat. Auzi, cică sunt un om cu o inteligenţă peste medie, însă eu am zâmbit şi i-am spus psihologului: asta credeţi dumneavoastră, însă eu ştiu că sunt nebun. Apoi mă întreabă: "de ce spui că eşti nebun?" Zic: am plecat de acasă pe cer parţial senin, iar după vreo 5-10 minute a început ploaia, apoi şi vântul şi din ce în ce mai tare. Am vâzut cum toată lumea fugea care-încotro, numai eu mergeam prin ploaie cu capul sus şi îmi plăcea cum apa se scurgea pe şira spinării şi vântul care mă împingea din spate. "Deci nu ai umbrelă?" (întreabă psihologul, ca şi cum ar fi fost musai să am că doar afară plouă, iar când afară plouă trebuie să ai umbrelă). Continui să-i spun: la ce mi-ar folosi umbrela când toţi oamenii de pe stradă cu umbrele au ajuns să fie la fel de uzi ca şi mine? Pentru că umbrelele lor le sufla vântul şi în câteva minute le-a şi rupt. Atunci intervine el cu un aer de expert: "atunci de ce nu te-ai adăpostit sub un pom sau în scara unui bloc?" Adică să mă protejez de ploaie, să nu mă ude (întreb eu pe un ton mai calm şi neştiutor). Zice: Da, exact... Ca să nu răceşti, continuă el. Fac o pauză şi-l întreb: dumneavoastră când ieşiţi afară şi e soare vă protejaţi de razele lui? "Desigur... cum să nu, am ochelari de soare pentru protecţia ochilor, cremă pentru protecţia pielii... Trebuie să te protejezi pentru că aşa sunt vremurile..." Aha! exclam eu ca şi cum aş fi găsit soluţia soluţiilor. Deci aşa! Trebuie să ne protejăm... Dar cum vă protejaţi de moarte, întreb. "Aaa, păi asta nimeni nu ştie, încă." Deci şi dumneavoastră muriţi... Începe să râdă... Întreb: Păi atunci de ce va mai protejaţi, dacă în final tot acolo ajungem cu toţii? Zice: "Pentru ca să nu suferim. Să nu ne îmbolnăvim, să nu-i imbolnăvim pe alţii, spune el pe un ton foarte responsabil." Zic eu: aveţi dreptate. Veţi muri fără să suferiţi, fără să fiţi bolnavi, fără griji...înţeleg ce vreţi să spuneţi. Să avem o viaţă pe care să n-o tăim, să avem o viaţă pe care n-o avem de fapt, pentru că ne ascundem de ea. Intervine el spunând: "Ce să facem, dacă asta se cere, asta facem". Cine cere, întreb. Tace şi dă din umeri. Continui să-i povestesc: Eu ma bucur şi când e soare şi când plouă şi când ninge. Nu mă protejez de soare, de apă şi de nimic. Eu mă bucur de toate. Pentru că în final toţi ajungem în acelaşi loc... Am să merg acasă prin ploaie, ajung acasă, î-mi pun hainele la uscat şi viaţa continuă... "Continuă cu o răceală", intervine dumnealui. Dacă v-aş crede aşa va fi, răspund. Însă eu cred în mine şi ştiu că nu voi răci. Şi dacă voi răci, în maximum o zi î-mi va trece. "De unde ştii?" Pentru că sunt nebun, un nebun drept şi cinstit... Î-mi iau geaca udă leoarcă de pe cuier şi îmi cer scuze pentru balta creată dedesubt şi plec.

Interesant cum aproape toată lumea face ceea ce face - pentru că aşa se face, aşa se cere, asta este - fără să-şi pună măcar întrebarea: De ce fac asta? Ce este şi mai interesant, este că prea puţini sunt cei care se întreabă: cine sunt eu? Însă sunt sigur de ceva, acel CEVA ce va schimba "mersul trenurilor". Lumea începe din ce în ce mai mult să se întrebe "cine sunt eu?" Ştiu asta pentru că eu sunt unul dintre ei şi mai ştiu că nu sunt singurul.